Nu obisnuiesc de prea multe ori sa recomand filme. Asta si pentru ca de mai multe ori se intimpla ca gusturile mele sa nu fie aceleasi cu ale multora. Dar astazi am vazut filmul de mai sus si, fara a ma apuca sa il povestesc, sa va indemn sa il vedeti pentru ca e mai mult decat un nou film al lui M. Night Shyamalan. Poate nu la fel de bun precum The Sixth Sense, dar cu siguranta superior lui The Signs, mi-a amintit de vremurile in care citeam povestirile SF, uneori doar F, de la Nemira sau revistele care publicau George R.R. Martin; e vorba de acele povesti care la final, si pe parcurs au acel twist ce face intreg deliciul. Ce m-a fascinat pe mine la filmul asta si in general la regizorul asta, e mecanismul fricii. Prin muzica si manuire de camera reuseste sa impuna celui din sala exact sentimentele de frica si confuzie traite de personaje mai mult decat decat orice altele (ceea ce ar trebui sa faca de fapt orice regizor). Bucuria si momentele romantice sunt doar naturale. Frica insa devine impusa. Poate tocmai pentru ca frica devine din ce in ce mai putin naturala in zilele noastre, in lumea celor care filmele le sunt adresate. Vizionare placuta cu "the-ones-we-don't-talk-of" in "the-den-we-are-not-allowed-to".

Si daca tot nu v-am convins atunci sa stiti ca ea joaca mai bine decat arata ;). Si inca ceva. Nu urmariti nici un trailer pe net si nu cititi spoilere. Trailere induc o imagine gresita asupra a ceea ce se vrea filmul iar spoilere risipesc jumatate din farmecul filmului.